Oameni și fapte românești, în istoria prezentă a Republicii Moldova

De dr. Ioan GOGOTĂ

Pentru a regăsi dimensiunea unei lumii politice, trebuie să ne asigurăm strategic, aidoma lui Michel Foucault, că deținem vizibilitatea asupra războiului din filigranul păcii – lucru aproape imposibil.

Muzeul Național de Arheologie și Istorie a Republicii Moldova, un adevărat sanctuar al istoriei și civilizației acestei țări, este locul unde te familiarizezi cu date și informații legate de istoria Moldovei din paleolitic până în epoca modernă, fiind organizat pe departamente specifice de arheologie, istorie și numismatică. Ești atras în mod deosebit de expozițiile permanente de istorie și civilizație ale acestei țări și în special sala nr. 3, dedicată lui Dimitrie Cantemir, cu atât mai mult cu cât în anul 2008, Academia de Științe a Moldovei, a declarat 2008 „Anul Cantemir”. În această sală este expusă opera marelui umanist, între care se remarcă în mod deosebit cartea sa, de referință „Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman”, scrisă între 1711-1717, primul tratat legat de istoria imperiului otoman, care analizează cauzele destrămării acestuia și luptele popoarelor subjugate pentru eliberare de sub dominația otomană.

Dimitrie Cantemir, cel mai de seamă gânditor umanist român și autor al primelor scrieri filosofice originale românești, s-a născut la data de 26 octombrie 1673 în satul Silișteni (azi comuna Dimitrie Cantemir) din județul Vaslui Dimitrie Cantemir și a murit în Rusia, la 21 august 1723, în satul său Dmitrovska (azi Dmitrovsk-Orlovski din Republica Moldova). Provine dintr-o familie de răzeși săraci, fiind fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui Constantin Cantemir. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde timp de 17 ani (alte surse 14 ani sau 12 ani de detenție) a stat, ca zălog al credinței tatălui său Constantin pe lângă Înalta Poartă și înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

Există informații că cel în cauză cunoștea 11 limbi, dar a învățat cu precădere, limbile orientale: turca, persana și araba, și s-a inițiat și în domeniul cultelor, literaturii, muzicii și religiei islamice. Totodată, s-a instruit și în alte cunoștințe de logică, medicină, științele naturii, astronomia și muzică. Având vaste cunoștințe în politologie și-a petrecut o perioadă îndelungată în compania sultanului Ahmned al III-lea, context în care a acumulat o experiență utilă în lucrarea sa de referință „Creșterea și descreșterea Curții Otomane”, care conține o serie de proverbe și zicători turcești, detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc. implicate în evoluția Imperiului Otoman, reeditată în mai multe ediții.

De menționat este faptul că varianta expusă este cea editată la Hamburg în 1745, și care conține două parți, în prima parte conține bibliografiile a 19 sultani care au contribuit la „creșterea” Imperiului Otoman, iar partea a doua la „descreșterea” Imperiului Otoman. Inițial a fost tradusă în limba rusă, iar apoi în limba engleză (două volume, 1734-1735, 1756 și franceză în 1743 în patru volume.

La sfârșitul anului 1697, Dimitrie Cantemir s-a aflat la Adrianopol, unde a desăvârșit prima parte din lucrarea „Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea”, scrisă în limbile română și greacă, tipărită la Iași în 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh vodă Cantemir. Această operă este prima lucrare românească originală de gândire religioasă. La 23 noiembrie 1710, turcii l-au proclamat domnitor al Moldovei, pentru ca în 1711 Dimitrie Cantemir să se alăture lui Petreu cel Mare în războiul ruso-turc, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și apărări granițelor Moldovei.

Despre Dimitrie Cantemir se mai cunoaște că este autorul „Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor”, scrisă în limba latină și tradusă și în limba română. Aceasta a fost scrisă între anii (1719 -1722) și cuprinde istoria românilor de la Traian până în pragul celei de a doua „descălecări” sau întemeierea principatelor susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii. O altă lucrare este „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (între anii 1714 – 1716), în perioada refugiului său în Rusia, care, de altfel, reprezintă prima prezentare interdisciplinară a Moldovei și locuitorilor ei. De asemenea, a scris Istoria ieroglifică scrisă la Constantinopol în română (între anii, 1703-1705), considerat, primul roman politico-social, alegoric și autobiografic, respectiv, Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante)[1] în anul 1700, în legătură cu care se susține că este o lucrare filosofică, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală.

Conflictele derulate între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic iar ulterior și Imperiul Rus a generat trecerea provinciilor românești în custodia acestora, astfel că între anii 1806-1812, are loc al cincilea război ruso-otoman, sub pretextul înlocuirii abuzive a domnitorilor români de către turci, context în care trupele țariste ale lui Alexandru I au ocupat Țările Române. Expediția lui Napoleon împotriva Rusiei din 1812 a determinat pe țar să încheie pacea de la București (16/24 mai 1812), context în care Rusia pretinde de la turci teritoriul românesc dintre Prut și Nistru, denumit Basarabia în care a început o politică de rusificare forțată a populației autohtone, menită să ușureze consolidarea stăpânirii străine. În anul 1818 este declarată provincie imperială fiind menținute legile și obiceiurile românești iar limba română este folosită în justiție și administrație (cu douăsprezece județe, capitala fiind la Chișinău). Războiul Crimeei (1854-1856) și mai târziu Unirea Principatelor din 1859 au fost considerate de basarabeni, promotori al politicii naționale și militanți active pentru cauza românismului, deziderate multiseculare de-a lungul veacurilor pentru desăvârșirea unificării statului național român, deziderat afilierii la România regăsindu-se cu clarviziune la scriitorul Alexandru Hasdeu[2]: „Vă trimit un an de bine din partea Basarabiei pentru care sunt scumpe și pline de însemnătate viitoarele destine ale României Unite, patria-mamă”. În urma revoluției din anul 1917, Imperiul Țarist s-a destrămat fiind proclamată autonomia Basarabiei, astfel că la data de 24 ianuarie 1918, urmare a intrării trupelor române, Sfatul Țării a proclamat Republica moldovenească, slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, precum și unirea cu România la data de 27 martie/9 aprilie 1918.La data de 28 octombrie 1920, mai multe state, printre care Anglia, Franța și Italia recunosc prin Tratatul de la Paris, unirea Basarabiei cu România.

[1]. Mic dicționar enciclopedic, Editura enciclopedică română, București, 1972, articolul Cantemir

[2] Alexandru Hasdeu (Hâjdău) (n. 30 noiembrie 1811, Miziurînți Șumsk, azi Ucraina – d. 9 noiembrie,1872, Cristinești, Hotin, azi. Ucraina), din familia Hâjdău, scriitor român din Basarabia.