În lumina unei istorii lungi cât un respiro de veac, „Albumul Monografic – Centenarul Protopopiatului Ortodox Român Baia Mare (1924-2024)” se deschide asemenea unei ferestre aprinse spre un orizont în care timpul şi harul co-respiră. Tipărit la Editura Lumea Credinţei şi la Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, monografia se oferă Bisericii şi cetăţii ca un evangheliar al memoriei comunitare, întrucât împleteşte rigoarea istoriografiei cu fiorul liturgic, adună date, chipuri şi documente într-o țesătură ce-şi sprijină urzeala pe conştiinţa identitară a maramureșenilor.
Cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Iustin şi sub fina cârmuire a părintelui protopop Fabian Coroian, lucrarea răspunde chemării ierarhilor locului: „niciun protopopiat fără monografie”, vindecând o lacună a istoriografiei eparhiale. În paginile sale, textul şi imaginea devin două strune ale aceluiaşi psalterion: prima cântă, iar a doua luminează.
Orice comunitate se naște atunci când îndrăznește să-și înfigă rădăcinile în cer, iar timpul istoric devine, prin Liturghie, timp sacru. Așa s-a întâmplat la Baia Mare după Marea Unire, când românii, încă marginali într-un burg minier cu turnuri saxone, au căutat un „ax vertical” care să-i ridice de la statutul de simplă minoritate la demnitatea de popor-altar. Trimis de episcopul Nicolae Ivan în 1922, tânărul preot Alexiu Latiș a fost asemeni unui aluat: discret, dar capabil să dospească întreaga cetate. Mutarea, în 1924, a vechiului Protopopiat „Cetatea de Piatră” la Baia Mare a pecetluit actul fondator, determinând astfel ca identitatea românească să nu devină nu simplă etnie, ci o teofanie. Numit protopop în 1926, părintele Latiș a dovedit că orice zid de piatră se ridică, mai întâi, din rugăciune. În numai zece ani, a înmulțit parohiile de la câteva la treizeci și cinci. În limbajul Bisericii, aceasta se traduce ca o dublă minune: extinderea „Împărăției dintre noi” și afirmarea unui neam chemat să se audă, în sfârșit, pe sine. Clopotul românesc, care odinioară tăcea, a început să răsune. Coconii au rostit „Crezul” cu voce tare, iar Liturghia a transformat spațiul urban într-un pridvor al Împărăției.
Deși în 1937, reînființarea Episcopiei Maramureșului a părut o zi a Rusaliilor locale, Biserica a fost silită curând la pribegie: Dictatul de la Viena a sfâșiat trupul țării. Episcopul Vasile Stan a fost expulzat, iar vicarul Alexiu Latiș a gustat amarul temniței. În 1948, regimul comunist a desființat episcopia și a redus parohiile. Cu toate acestea, în poduri slab luminate de candele, protopopii Carol Pop și Gavril Mociran au ținut vie „unitatea de duh”. Conferințele apologetice și catehezele au devenit o liturghie clandestină, iar cancelaria protopopească s-a transformat într-un scriptorium în care fiecare pagină era scrisă cu cerneala martiriului.
Odată cu prăbușirea imperiului ateu, lumina a pătruns din nou prin fisura istoriei. La 12 februarie 1990, Episcopia Maramureșului și Sătmarului s-a reînființat, iar harul a început să rodească abundent: patru mănăstiri au devenit treizeci și cinci; cinci protopopiate s-au preschimbat în opt, ca un adevărat Praznic al Penticostarului.
Protopopul Ioan Filip (1990-2002) a reactivat cateheza urbană și a „vindecat” arhiva, reașezând litera în Duh, iar din 2002, când părintele Fabian Coroian a cumpărat primul sediu tabular (str. Gheorghe Doja 8) inima băimărenilor s-a deschis spre filantropie prin cantina „Sfântul Filaret” și programul „Ajută-ți aproapele”, conjugând cultul cu cultura și caritatea.
Astăzi, Protopopiatul Baia Mare numără 64 de parohii, o mănăstire, un schit și 105 preoți pentru 123.525 de credincioși. Dar cifrele, în sine, nu mântuiesc; ele devin teologie doar când pulsează de viață liturgică, solidaritate și frumusețe iconară. Aici, filantropia urbană se împletește cu rânduiala străbună, iar Evanghelia se face, din nou, „trup și lumină” pe vetrele Maramureșului.
Cele unsprezece capitole ale albumului alcătuiesc o catedrală textologică. Naosul ei istoric reconstituie registre de arhive, hrisoave, liste de protopopi-locţiitori de episcopi. Pridvorul sociologic analizează dinamica demografică, altarul patrimonial descrie reşedinţele protopopeşti, de la Copalnic-Mănăştur și până la actualul edificiu băimărean. Imaginea, bogată în icoane de epocă şi fotografii-document, realizează o „frescă pe hârtie”, dând lecturii dimensiunea iconică.
Citite în succesiune, paginile respiră o dimensiune axiologică dublă: memorie şi liturghie vie. Memorie – pentru că adună date precise, rectificând distorsiuni impuse de istoriografii străine; liturghie vie – pentru că reaminteşte adevărul patristic potrivit căruia Biserica este matrice din care renaşte, necontenit, identitatea naţională.
Volumul poate fi citit drept palimpsest de lumină: sub fiecare dată arhivistică pulsează o realitate duhovnicească, iar fiecare statistică demografică este deja hermeneutică teologică. Cuvântul Ierarhului, aşezat la începutul lucrării, reia imperativul lui Nicolae Iorga: „Cine nu-şi cunoaşte istoria riscă să o repete!”, şi îl îmbibă de conştiinţa eclezială: istoria, pentru a nu fi falsificată, trebuie scrisă „pe pietre, zidiri şi în lucrări de înaltă precizie”. Astfel, albumul devine „ctitorie culturală pentru veşnicie”, întrucât întăreşte frontierele spirituale ale Maramureşului, oferă mediului academic un corpus de referinţă şi inspiră cercetări viitoare asupra episcopiei ce a traversat, în ultimul secol, două războaie mondiale, o ocupaţie străină, un regim ateu şi o renaştere democratică.
În anul jubiliar 2024, clopotele bisericilor băimărene bat, în ecou, odată cu foile acestui album: Fiecare dangăt rescrie, în eter, paginile monografiei. Pentru cititorul contemporan, volumul nu este doar o carte sub braţ, ci un micro-sanctuar portabil: deschizându-l, intră în dialog cu protopopii-martiri, cu corul de ţărani care, în anii ’40, cântau „Apărătoare Doamnă” de teamă să nu fie dezrădăcinaţi, cu inginerul minier al anilor ’60, ce trăgea de clopotul de la biserica din Valea Borcutului, şi cu adolescentul digital de astăzi, care transmite slujba live dintr-o parohie de bloc.
Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” recomandă această lucrare ca pe un instrumentum studiorum şi, totodată, ca pe un tropar al memoriei. Într-o societate tentată să-şi domesticească trecutul, monografia reaminteşte că memoria ne trage mereu spre rădăcină, iar rădăcina, dacă este udată cu har şi cunoaştere, urcă spre cer. În această verticală dintre glie şi boltă se cuprinde rostul centenarului: un veac de lumină, aşezat în carte spre a hrăni alte veacuri de speranţă.
diac. bibl. dr. Vlad I. Bondre
